Inainte de a calatori, candma gandeamla Japonia, vedeaminminte zgarie-nori, pagode luxoase, temple aurii si gradini japoneze delicate, pline de sakura si bonsai. Cand vezi Japonia, insa, te impresioneaza modestia care aduce a saracie simicimea generala. Japonia din albume este unamarginala si, ca sa o cunosti, trebuie sa treci dincolo de viata cotidiana amariimajoritati nipone si asta nu poti s-o faci decat punand accent pe faptul ca esti gaijin, dar nu unul de orice fel, ci unul din inalta societate. Pentru asta trebuie sa pleci in voiaj si sa tragi la Ritz, numai ca varianta japoneza a Ritz-ului este lantul hotelier Prince. Chic-ul tokyot cere ca, daca ai gusturimontane, samergi in week-end laKaruizawa, iar, daca esti genul cu inclinatiimarine, ti se potriveste Kamakura. Optez pentru Kamakura si, evident, hotelul Prince.

Prince Hotel

Se afla pe un deal deasupra faleza oceanului Pacific si cuprinde un teren de golf. Cum tragi in parcarea din fata, te impresioneaza verdele acela calm si elegant, care-ti atrage atentia mai mult decat albastrul pacific. Personal, n-am vazut niciodata farmecul acestui joc, neintelegand deloc ce placere o mai fi si asta in a da cu oina intr-o mingiuta ca sa cauti s-o bagi intr-o gaurica. Mi se parea un sport mai potrivit pentru pisicute. Dar, dupa ce vezi terenurile de golf de la Karuizawa, mai ales, iti dai seama ca este un hobby calmant si elegant, intocmai ca acel verde. Am intrat in holul receptiei si ochii mi s-au scurs inspre bar.

Podeaua incaperii era fireste dreapta dar, dincolo de fereastra care ocupa un intreg perete, dealul cobora in panta abrupta inspre mare. Si dealul asta era plin de ajisai. Acest nume japonez este mult mai potrivit florilor in nuante albe, albastre si mov, atat de bogate si bine ingrijite, care in Japonia arata altfel decat arata hortensiile la noi. Iar daca in mintea ta se mai produce si asocierea cu Hortensia Papadat-Bengescu, nobletea Reginei Florilor e gata tarata in mocirla unei gradini din Damaroaia. Marea de ajisai albi, albastri si mov cobora asadar inspre Pacific dincolo de fereastra si, evident, m-am dus samaa sez la bar. Nu se putea fuma, din pacate, la mesele si fotoliile comode de langa fereastra si am fost asezataas adar pe un scaun incomod din lemn, langa semineu.

Acesta nu este un loc pentru relaxare si distractie, ci pentru reflectie si cainta, pufnesc eu, gata sa taxez la orice pas acest obicei japonez contemporan de a le face educatie clientilor in loc de a oferi un serviciu pe masura in schimbul sumelor colosale de bani pe care servitorii lacomi si cu pretentii le pretind. Dar, spre deosebire de dobitoace, florile erau frumoase. Era o dupa-amiaza care capata treptat nuantele violete si portocalii ale apusului si nu mi-am putut desprinde ochii de fereastrapana cand nu s-a lasat intunericul. Hortensiile erau frumoase si atunci, la lumina lunii, ajutata de reflectoare. Barul servea chiar o prajitura de culoare mov, imitand petalele hortensiilor. Nu pot spune ca avea gustul unui millefeuilles sau tarte aux fraises dintr-o brutarie oarecare pariziana a anilor ’70, dar era okay si, in plus, meniul pretindea ca prajitura ajisai are zero calorii.

M-am dus sa-mi ocup camera. Fereastra dadea spre piscina de la acelasi nivel si, dincolo de piscina, dealul care cobora spre mare. Si piscina asta era facutasa imite un lac dintr-o curte zen. Inconjurata de molizi, sezlonguri si parasoluri albe, asezate pe pietrisul alb, felinarele o luminau mistic, de parca ar fi fost piscina unui templu. Cel care a conceput-o trebuie sa fie un inger, dar, ca si mai inainte, cei care o ingrijesc sunt, fara indoiala, dobitoace, caci rondurile de molizi au buruieni din loc in loc, iar doua dintre felinare sunt sparte. Trag draperia si dau drumul la postul de radio al armatei de ocupatie americane. Sunt acum in Occident, ceea ce e foarte bine caci te saturi dupa un timp de Japonia. Din fericire, ca si muzica, totul in incaperea asta este occidental: parchetul, canapelele si fotoliile, sala de baie cu o cabina de dus confortabil de mare, in afara cazii. Este o incapere foarte potrivita pentru a dansa sub dus dupa o melodie de Rihanna.

Faleza motarzilor

Soseaua care se intinde de-a lungul tarmului Pacific la Kamakura este renumita Shonan Doro, faimoasa atat pentru frumusetea sa, cat si datorita motarzilor, care-si invart rotile pe toate tonurile si intr-un zgomot asurzitor. Sunt opriti uneori de Politie, dar sunt atat de multi incat n-au ce le face si faleza care duce pana la eleganta Marina din Zushi este Via Appia a motarzilor. Placerea lor este sa sperie mironositele care-si beau ceaiul pe terasele restaurantelor de pe faleza si, in general, sa traga o lama de stilet pe obrazul valorilor burgheze. Se incearca din rasputeri sa li se interzica accesul in elegantul si albul cartier din Zushi, cu blocurile sale cu ferestre mari si balcoane spatioase care dau spre drumurile drepte strajuite de palmieri, ducand toate la iahturile care stau ancorate in golful Pacificului. Mai scapa insa unul cateodata si se duce sa-i terorizeze si pe aia de acolo. Nu vad cu un ochi si-mi este foarte greu sa controlez o masina. Maga ndesc, asadar, sa achizitionez o Kawasaki cu care sa trec si eu in goana de-a lungul Pacificului si sa fac vrum-vrum.

Templul hortensiilor

Kamakura este un oras care-si pastreaza farmecul antic, cu case si temple vechi renovate si proaspat vopsite, stand alaturi de noi si cochete cartiere rezidentiale. Midori no Promenado - Promenada Verde - se afla in imediata apropiere a hotelului Prince si este un model de cartier rezidential planificat. Casele sunt albe, cochete si asemanatoare intre ele, ca si gradinile care dau inspre Promenada propriu-zisa, cu multi copaci si scuaruri din loc in loc, cu mici magazine si cafenele cu terasele in stil francez, in plin trotuar. Este un aer asa… ca de Provensa si cu greu iti vine sa crezi ca aici este Extremul Orient. Dar dovada sunt templele Kamakurei, acest oras care cred ca reprezinta Japonia sub cel mai frumos aspect al sau. Si nu cred ca am vazut vreodata ceva mai frumos decat Templul Hortensiilor.

Ajisai Dera, cum este poreclit Templul Lunii Stralucitoare, sta cocotat pe un deal muntos de dincolo de Kamakura, in mijlocul unei paduri de bambusi. Este o zi ploioasa si ploaia a stat, dar mai cad totusi cativa stropi. Asta face sa vezi cu o formidabila acuitate acel verde al bambusilor inalti. Nu stiu daca bambusii au trunchiuri sau tulpine dar stiu ca au in orice caz acel look elevat si totodata delicat, de parca ar fi plante ornamentale si nu copaci. Dar ei sunt, iata, o padure intreaga si atat de densi aici, incat, printre frunzele lor fine, nu poti vedea cerul. Este un paradis natural si totusi calugarii budisti au avut aici viziunea unei frumuseti superioare incat, desi adepti ai non-actiunii, au hotarat sa taie copacii pentru a construi un templu cu gradina. O gradina de ajisai, cu o anume nuanta de albastru, un cerulleum cat se poate de natural.

Si ajisai sunt atat de densi incat nu poti vedea pamantul printre petalele lor albastre. Si, cum acel parfum iti intra in nari, iti dai seama ca aici si acum, fara macar sa mori, ai intalnit Nirvana, atat de palpabila incat are chiar o culoare: cerulleum. Inaintez in sus, inspre templu, si vad cum in timp ce unii viseaza, altii muncesc. Gradinarii tineri, profesionisti sau ucenici ai templului, taie de zor crengile semiofilite, pentru ca altele mai tinere sa creasca si acest vis albastru al vechilor calugari sa fie mereu viu si proaspat. Trebuie sa fii harnic ca sa-ti demonstrezi credinta si puritatea ei si nu ma pot impiedica sa nu maga ndesc in asociere si cu tristete la calugarii aia puturosi de la Cernica, de exemplu. Alung gandul si ma las in voia valurilor cerulleum.

Cladirea templului este modesta si scoasa parca din mintea lui Lao Tse. "Casa este casa si pentru usile si ferestrele sale". Templul asta are pereti pentru a te face sa privesti dincolo de ei, prin fereastra aceea mare in forma de luna plinata iata in doua. Imi aminteste de Poarta Sarutului, numai ca aici nu simti greutatea pietrei, ci lejeritatea spatiului de dincolo de fereastra rotunda. Ma duc din nou spre gradina. Nu pot sa nu ma opresc in fata unui mic Buddha pe un mic lotus, care pare atat de fericit acolo. Pozez pentru eternitate si, nu stiu de ce, in momentul flashului, mut instinctiv umbrela de deasupra capului meu deasupra lui Buddha. Voila. Daca pozezi cu Buddha trebuie macar sa-ti oferi umbrela.